Taifun

Hey, voi, voluntarii de la Urleasca, vi-l amintiti pe Taifun? Cine ar putea sa-l uite pe cel mai frumos armasar intalnit vreodata? Pe calul din poveste, pe cel care in ciuda a tot ceea ce a suferit, era la fel de maiestuos ca si in libertate? 

Taifun, armasarul care a furat inimile tuturor voluntarelor/Urleasca/vara 2011, a fost revazut in Delta Dunarii, de catre Ovi, doctorul veterinar care s-a ocupat de cai pe toata durata intamplarii cu final fericit ;). Ovi, cel care ne-a frant inimile furate de Taifun, atunci cand l-a castrat!!!! Cred ca a fost persona non grata cateva zile la rand, atunci cand iubitul nostru a ramas fara barbatie… Deh, si-a sacrificat barbatia, dar inca detine controlul, sunt sigura! Pentru ca Taifun nu e un simplu cal, el este CALUL acela care ne-a cucerit pe viata si pe care nu il vom uita vreodata, asa cum marinarii nu uita sirenele pe care le intalnesc pe mare…

Ra

Despre anumiti oameni, numai de bine

Ca lumea e rea si oamenii e fiare, stim cu totii ;), asa mi-a spus mie cineva acum ceva timp si mare dreptate avea! 

Dar ca oamenii sunt si buni si ei traiesc printre noi, stim din ce in ce mai putin. 

Daca am face fiecare dintre noi, macar o fapta buna mareata pe an, atunci armonia ar fi imensa si zambetele le-am vedea la tot pasul…

Roxana este una dintre persoanele care au avut norocul sa poata adopta un calut de la Fierbinti, caii ce au fost salvati de la o moarte sigura si lenta, pentru ca pe proprietarul lor il durea-n C_ _ (cot) de calutii care incepusera sa rumege lemnele boxelor unde erau tinuti fara hrana si fara apa, fara sa faca miscare si sa fie curatati si ingrijiti asa cum se cuvine si cum meritau niste animale atat de frumoase!!!

NU va ganditi ca proprietarul i-a dat asa benevol, ca totul s-a desfasurat intr-un ritm normal si toti au fost fericiti. Nu, niste oameni minunati  s-au luptat pentru salvarea lor, au mers prin tribunale, s-au implicat emotional si financiar pentru ca aceasta fapta buna sa fie dusa la bun sfarsit.

Cat mi-as fi dorit sa adopt si eu un calut!!! Poate va veni ea ziua in care voi avea si eu un cal al meu… Speranta moare ultima!!

Vroiam sa va arat si voua ce a facut Roxana, cu un cal care a ajuns in viata ei. Probabil ca legatura dintre ele nu va putea fi rupta niciodata…

Luati exemplu de la ea si incercati sa faceti macar o fapta buna pe an, macar una…

Acum va arat o poza in care veti vedea diferenta intre o iapa, asa cum arata cand a fost salvata si asa cum arata azi, la 11 luni dupa ce a fost salvata, ingrijita, iubita, hranita…!!!

Nici privirea nu-i mai este trista si bine spunea Roxana, sunt oameni care nu ar putea supravietui incercarilor la care sunt supuse aceste animale chinuite de unii care isi spun oameni…

Ra 

Oameni si cai, partea a 5a

Iata cum am gasit calutii, oamenii si ferma nr 8 din Urleasca, la prima mea vizita acolo.

Marti, 24 mai, 2011. Acesta este calutul despre care va spuneam ca avea un picior rupt si il taraia dupa el, neputand sa merga. El era tinut separat, impreuna cu Lucky si Victoria. Din pacate a iesit pozitiv la analizele pentru anemie infectioasa si a fost eutanasiat pe data de 8 iunie, impreuna cu ceilalti cai bolnavi si ei.

Cam asa erau de slabi cand au ajuns in Urleasca. Pe parcurs, in pozele mele, veti observa cat de bine si-au revenit datorita ingrijirilor primite de la voluntarii care s-au dedicat acestei cauze. In care, multi, din pacate, inca nu cred.

 

Si, totusi, privirea lor este inca blanda. Si, totusi, cred ca inteleg si fac diferenta dintre oamenii rai si cei buni…

Ranile de genul acesta sunt rani minore. Asta ca sa va imaginati in ce stare erau cand au fost adusi in Urleasca. Dl Dr. Ovidiu Rosu are grija ca fiecare cal sa primeasca tratamentul de care are nevoie, le curata ranile, ii tine sub supraveghere. Nu pot sa nu observ, inca o data, cat sunt de slabi. Daca cineva a vazut imagini cu ei in salbaticie, va intelege care este diferenta dintre ei -liberi si ei – prinsi de sateni si vanduti samsarilor spre a fi dusi la abator.

Asa arata curtea in care cei trei cai tinuti separat, primeau ingrijirile doctorului. Imaginile aratau ca un spital in aer liber, pe genul acelora care se improvizau pe timpul razboiului, pentru a trata ranitii. Poate ca tot un razboi a fost si acesta. Unul in care oamenii si caii au iesit invingatori.

Nu e putin, nu-i asa?

Victoria. Batuta cu lopata, probabil pentru a fi fortata sa intre in tirul mortii. Pe langa taietura pe care o avea la cap, avea ochii umflati cat pumnul meu, rani pe corp si asta doar pentru ca acei oameni au tinut sa arate ca ei sunt superiori acestui cal minunat. Si mama pe deasupra. Al carui manz a ramas singur in urma ei, in tarcul din Letea… Despre Victoria, povestea ei si eforturile voluntarilor de a o tine in viata, am sa scriu un post separat. Pentru ca atat Victoria, cat si cei care au ingrijit-o si au luptat alaturi de ea, pentru ea, merita un post separat.

Pe el l-am botezat ‘Sageata’, pentru ca are o viteza demna de invidiat!!!

Acesta este un adapost improvizat de volunatari. Pe care caii il acceptau. Cand acestia doi s-au bagat la umbra, am ras gandind ca aveau o intalnire romantica, la separeu :)!

 

Sa va arat si cate ceva din ceea ce faceau oamenii. In primul rand apa o carau cu galeti de la fantana. Cailor le puneau apa in niste ligheane mari, galeti si un mare cauciuc taiat. Din cauciuc nu beau nici acum, il ocolesc si ignora apa din el. Nu le place si gata. Majoritatea ligheanelor si cam ce insemna galeata de plastic, au fost sparte de cai. Dragutii de ei, la un moment dat au incercat sa se joace in apa din ele si bateau cu piciorul in apa, iar plasticul a cedat. A trebuit sa se gaseasca alte solutii. Au cumparat sau/si primit galeti de tabla. Acum, ele stau legate de gard, pentru o pozitionare cat mai buna. Un domna a donat galeti din cauciuc, incasabile, care sunt foarte bune. Am fost eu sa le iau de la dansul si le-am dus in Urleasca. Le sunt de mare ajutor si ii multumim pe aceasta cale domnului Rasvan Jakab pentru gestul frumos. O alta parte din apa era adusa de o cisterna si descarcata in butoaie de plastic, dar nu era indeajuns pentru o zi intreaga si atatia cai. Mai apoi, cateva zile la rand au venit pompierii din Braila si au incarcat si ei o data pe zi toate butoaiele cu apa, in completarea apei carate de la fantana si acelei descarcate din cisterna adusa cu tractorul. Au trecut cateva zile pana cand un alt om bun a donat o cisterna (daca gresesc, ma scuzati, nu stiu cum sa o numesc) de 1000 l in care puteam stoca apa de la pompieri. Apoi, pompierii nu au mai venit si ne-a ramas cisterna pe care o aducea tractorul. Intre timp si fantana a secat de tot…

Apoi, in legatura cu mancarea cailor, stufarisul care le asigura una dintre mesele zilei, il coseau si carau de pe marginea drumului catre ferma. Noroc ca era si inca a mai ramas, din plin. Numai ca la inceput stufarisul cosit era incarcat in saci de plastic si carat in spate pana la ferma. Asta implica consumarea unei mari parti din energie si putere. Pentru ca necesita multe drumuri si nu era nici usor si nici comod. Dupa prima zi, ne-am dezmeticit si trageam dupa noi o caruta pe care o incarcam cu stufarisul proaspat cosit si apoi o trageam/impingeam inapoi la ferma si o descarcam in tarcul cailor. Restul meselor, adica balotii de lucerna si fanul – sunt cumparate si au fost si donatii, pentru care suntem cu totii recunoscatori!!

Stransul balegarului se facea in echipe de cate doi. Unul facea gramajoarele de balegar si altul, lua cu mana si punea in roaba. Ulterior au cumparat lopeti si greble si aceasta munca nu se mai face cu mana!!

Ferma nr 8 din comuna Urleasca, nici ca putea fi amplasata mai bine decat este. In mijlocul unui camp, inconjurata de linistea spicelor si de adierea vantului care mangaie si alina, totodata, durerea cailor si a oamenilor care-i ingrijesc.

Calutii, desi salbatici si neobisnuiti cu omul in preajma, dupa ce au indurat batai si au fost chinuiti de alti oameni, au reusit sa faca diferenta si sa inteleaga rostul celor care i-au eliberat acolo si care-i ingrijesc cu toata dragostea de care sunt capabili. Astfel, au stat nemiscati atunci cand doctorul le curata si trata ranile, au acceptat mangaierile voluntarilor, ceea ce mi s-a parut pe cat de frumos – pe atat de incredibil. Manzul Lucky, cel cu rana la burta, slabit si probabil cu dureri, a resuit performanta sa adoarma spijunindu-si corpul si lasandu-si toata greutatea pe o voluntara care-l mangaia si alinta. Mai apoi, am facut schimb si am putut sa imi hranesc sufletul cu aceasta senzatie de a-l simti si eu, lasand-se cu toata increderea pe mainile mele, adormind sprijinindu-se de mine. Acum, ca este muuuult mai bine, rana arata din ce in ce mai bine pe zi ce trece, iar el s-a ingrasat si are putere, abea reusesc sa-l prinda pentru tratamentul zilnic. Nici vorba sa mai stea in brate la cineva :)!

Cam asa arata in imagini, prima zi pe care am petrecut-o la Urleasca.

Ra

Oameni si cai, reportaj

Gasiti, facand CLICK aici un reportaj facut de Cristina Topescu, martora si voluntara in noaptea opririi tirului si a salvarii cailor salbatici. 

No other words needed… 

Ra

Oameni si cai, partea a 4a

Caii au fost salvati de mersul la abator. Bun, si acum? Asta s-au intrebat multi dintre cei pe care-i cunosc si dupa atat timp, inca ma mai intreaba asta.

Imi imaginez bucuria celor care au reusit sa opreasca tirul in care erau caii. Incerc sa nu ma gandesc la tristetea care a pus stapanire pe ei si care cred ca inca ii macina, desi calutii sunt pe maini bune acum.

Eu m-am intors de la Sighisoara duminica seara. Luni spre marti am zburat, am avut o ramanere in tara. Baia Mare, daca imi amintesc bine de atunci. Si marti dimineata, imediat ce am aterizat, am venit sa ma schimb si am plecat spre Urleasca.

Aici trebuie sa ma opresc si sa multumesc celor care, in timpul zilei de luni, au raspuns pozitiv strigatului meu de ajutor. Acestia sunt: doamna Emilia Dumitrescu de la Arkadia Horse Club (clubul unde cand timpul imi permite, merg sa calaresc) a dat comanda de seringi, solutie perfuzabila Ringer si alte medicamente la BioVet la depozit (a fost foarte greu sa gasesc la cabinetele veterinare contitati mari din tot ceea ce era necesar calutilor in primele zile acolo), astfel incat aproape ca mi-a umplut portbagajul masinii. Multumesc colegei mele Anne Miu, care s-a dus sa le ridice de la depozit si sotului ei care mi le-a adus la aeroport marti dimineata. Mi-au fost de mare ajutor, pentru ca timpul nu mi-a mai permis luni sa ajung sa le ridic personal de la depozit. Multumesc colegei mele, dna Monica Stoian, colegei mele dna Eftimie, colegului meu f/o Daniel Rogoz, Cdtului Iulian Marcoci pentru ajutorul financiar pe care l-au dat, dandu-mi banuti sau bonuri de benzina (nu suma conteaza, ci gestul). Din banii stransi, plus cativa de la mine, am reusit sa mai cumpar alte medicamente, solutie Ringer, seringi, pentru cai, alergand din farmacie veterinara in farmacie veterinara, luni, in timpul zilei, inainte de cursa.

Multumesc mamei mele care nu m-a lasat sa merg singura acolo si mi-a fost alaturi marti, la prima vizita. Multumesc colegului si prietenului Mihai Petcu pentru ajutorul dat prin prezenta lui acolo, marti. 

Multumesc dnei Craciun pentru telefon, grija si intentia de a ajuta, m-am simtit magulita, dna!

Multumesc celor care au luat legatura cu mine pe facebook si m-au sunat pentru a trimite si ei medicamente, solutie perfuzabila si seringi. Cu o doamna ( am uitat numele, scuze!!!) a fost mama sa se inatlneasca, eu fiind plecata in cursa luni seara.

Multumesc prietenei mele Jacqueline Tudor (the Gang) care m-a sunat intrebandu-ma de ce au nevoie calutii, oferindu-si ajutorul. Stiam ca din cauza caldurii caii au nevoie de umbra si acolo erau tinuti la o ferma in mijlocul unui camp, aveau nevoie de umbrare, umbrele, orice ar fi facut umbra. In disperarea mea nu am fost in stare sa gandesc limpede si i-am spus lui Jacqueline ca avem nevoie de umbrele. Si a fost sa ne cumpere umbrele. Si rafturi, pe care le-am montat in farmacie. Numai ca ajungand cu ele acolo (multele umbrele) am aflat ca ei se speriau de ele, nefiind obisnuiti si inca speriati. Asa ca le-am luat frumusel inapoi si le-am returnat la magazin. Din banii luati inapoi, am luat trusa scule si cizme de cauciuc diferite masuri pe care le-am dus la urmatoarea vizita, joi.

 

Ceea ce stiam era ceea ce citeam pe fcbk, oamenii de acolo isi strigau disperarea pe wall-ul diferitelor grupuri care s-au format in acele zile. Nu aveau nimic, nu stiau ce-i asteapta. Se adaptau din mers. Domnul doctor Florin Mlagiu, alaturi de domnii dr Ovidiu Rosu si dl dr. Gabi Ignat au fost alaturi de cai in primele zile. Ei cereau, treptat, medicamentele necesare acolo. Inainte sa ajung, marti, am intrebat de multe ori pe cineva de acolo, cu care vorbeam la telefon, ce au nevoie si oamenii care aveau grija de cai, voluntarii care nu plecasera acasa de cateva zile, de cand oprisera tirul… Nu au cerut absolut nimic, nici macar o apa plata… Spuneau sec ca nu au nevoie ei de nimic, dar calutii au nevoie de… si de… si de.. si lista parea ca nu se mai sfarsea… Ei nu contau, caii erau singura lor grija si preocupare. Cred ca in primele zile nu au mancat, baut si cu siguranta nu s-au spalat pentru ca mintea lor era doar la caluti. Acei oameni sunt niste eroi, nu din basme, ci eroi ai lumii din care facem parte, ai societatii in care traim, EROI!!!!

In tir a murit o iapa alba, Alba, care avea capul zdrobit si gatul rupt.

O iapa  roib, Hope, a fost eutanasiata din cauza starii grave in care se afla, fiind in agonie cand au oprit tirul.

Victoria, era in stare foarte grava, fiind lovita in zona capului de o lopata si avand o taietura/rana foarte adanca si urata. 

Manzul, Lucky, a ramas ultimul in tir si toti povestesc ca au crezut ca nu va avea putere sa iasa singur. Avea o rana la burta, de puteai vedea pana in partea cealalta, era cazut si slabit. Dar, spre bucuria lor, acesta a fost capabil sa se ridice singur si sa iasa pe picioarele lui din tir. Un luptator, un invingator, un norocos pana la sfarsit.

A mai fost un cal care, cred ca avea piciorul rupt, era foarte slabit, nu putea merge bine, nu gasesc poze cu el din prima zi, am sa va arat printre cele facute de mine in ziua de marti. 

Acesti cai au fost tinuti separat de restul cailor, care, desi slabiti, speriati, raniti, nu erau intr-o stare chiar atat de grava si au putut fi bagati impreuna intr-un tarc mare la ferma. Cei ale caror poze le-ati vazut mai sus, au ramas intr-o curte (maricica, totusi) sub supravegherea continua a medicilor si sub tratament. Dl Dr Ovidiu Rosu a fost si este inca, alaturi de caluti 24h/zi de la inceput. Nu s-a miscat de langa cai si toata energia lui este indreptata catre ei. Multumim imens, Ovi!!! Probabil ca nimeni nu va stii si nu va putea sa multumeasca indeajuns domnilor doctori care in primele momente, cele mai grele dealtfel, au fost langa acesti cai.

Acesta a fost primul ajutor pe care eu l-am dat cailor, pentru ca cineva m-a intrebat ce am facut eu concret pentru acesti cai. Am alergat luni, inainte de cursa, ca o nebuna pe la oameni si farmacii veterinare, am dat telefoane, am cerut, am strans si marti m-am dus intr-un suflet in comuna Urleasca. Ma gandeam ca nu am sa fac fata cand voi vedea ce e acolo, ca am sa plang… Nu am plans deloc, pesemne lacrimile mi se terminasera in zilele anterioare. Am gasit o mana de oameni acolo, unii mai obositi decat altii, mai agitati, mai nervosi, mai zapaciti – toate din cauza celor pe care le traisera. Nu este usor sa gestionezi sufleteste o asemenea intamplare. Nu e usor sa stai treaz, neingrijit atatea zile, nu e usor sa asisiti neputincios la agonia unor fiinte atat de frumoase (odata) si nevinovate. Nu e usor sa gestionezi situatia in sine, cand trebuie sa faci diferenta intre cei care vin sa ajute cu adevarat si cei care vin sa priveasca ca la circ/spectacol ceea ce se intampla la ferma. Nu e usor sa fi invinovatit de moartea unui manz de doar o saptamana, care fusese separat de mama lui ramasa in Letea si care nu a gasit putere sa traiasca, in ciuda eforturilor tuturor celor prezenti. Nu e usor sa te organizezi in mijlocul la nicaieri, al unui camp, fara de nici unele… Trebuie sa va spun ca singura apa de care dispuneau era apa dintr-o fantana, apa care nu era curata, ci amestecata cu noroi. Fantana care azi este secata. Pentru ca, totusi au folosit acea apa… 

Ajunsi acolo, eu, mama si Mihai, am descarcat tot ce adusesem pentru caluti si am intrebat cu ce putem ajuta. Mama a fost directionata catre un baiat cu care a carat apa la cai, din fantana cu pricina, si apoi jumatate de zi a strans balegar, facand curat la cai, impreuna cu Cristian Ehrich (Ferma Danes, Sighisoara) care a stat cateva zile in Urleasca, fiind de mare ajutor datorita cunostiintelor pe care le are despre cresterea cailor si ingrijirea lor. Apoi, mama a ajutat si la carat stufarisul cosit de voluntari, pentru cai. A facut curat in frigider si a aranjat alimentele, un frigider donat de oameni buni, pentru voluntarii de acolo. Si probabil vi se pare putin, dar credeti-ma ca a muncit si sunt tare mandra de ea!

Eu cu Mihai, impreuna cu o alta voluntara (nu i-am retinut numele, scuze) am facut inventarul in camera transformata in farmacie. Am organizat mdicamentele pe categorii, le-am grupat, am scris tot si la sfarsit am fost tare fericiti ca totul era in ordine, frumos asezat si la indemana medicului. Mihai a muncit toata ziua, a cosit si carat stufaris, a ridicat cu baietii aflati acolo, un umbrar pentru cai, un cort militaresc donat de pompieri, daca nu ma insel. Si a facut multa munca fizica pana seara tarziu cand am plecat de acolo. Ii multumesc din tot sufletul, inca o data. 

Am participat si eu la treburile de la ferma, cosit, carat stufaris, strans balegar, carat apa si ce a mai fost de facut in timpul zilei. Seara am plecat acasa, obositi, dar mai fericiti ca niciodata. 

Cam asta a fost, pe scurt, prima mea vizita acolo si acestea au fost primele ajutoare pe care le-am primit la inceput. 

Cred ca, fara modestie, cel mai mare, mai important si mai substantial ajutor vine, insa, de la doamna Marlena Terlemes si de la sotul dansei, proprietarii fermei nr 8 din comuna Urleasca, judetul Braila, ferma devenita “camin si spital” pentru caii salbatici din Delta, salvati din tirul mortii… Au pus la dispozitia cailor si a oamenilor care-i ingrijesc, ferma si casa ridicata pe terenul fermei. Multumirile nu sunt indeajuns nici pentru dansii. Probabil ca pe domnii doctori, pe cei care stau langa cai, pe proprietarii fermei, pe cei care au facut posibila oprirea tirului si au venit in nopatea aceea acolo – numai Dumnezeu ii va putea rasplati asa cum se cuvine. Noi suntem prea mici sa o facem…

-va continua-

Ra

Oameni si cai, partea a 3a

Dragilor, am gasit o relatare a  povestii, care reuseste sa descrie tot ceea ce s-a intamplat intr-un mod infiorator de emotionant!!! 

O puteti gasi aici. Nu mai e nevoie de alte cuvinte…

Felicitari pentru relatare!!

Ra

Oameni si cai, partea a 2a

Multa lume se intreaba cum de tocmai acum a izbucnit acest haos in ceea ce priveste caii salbatici din padurea Letea, Delta Dunarii.

Cel caruia trebuie sa-i multumim noi si calutii salvati, este Kuki Barbuceanu de la fundatia Vier Pfoten. Kuki ducea furaje cailor din Delta, iarna, prin intermediul fundatiei si a aflat de la sateni ceea ce se intampla cu caii salbatici. Ei erau prinsi de catre tarani, vanduti pe nimic (100 ron) unui samsar care mai apoi facea toate aranjamentele ca ei sa ajunga buni de macelarit la abator.

Parerea mea este ca ar fi putut macar sa-i trateze de la inceput, pana la sfarsit, asa cum se cuvine. Nu sa-i prinda in mod brutal, sa-i inchida undeva, sa-i tina nemancati, nebauti si sa le aplice batai si alte rele tratamente care au provocat cailor rani foarte grave. Si pot sa inteleg, chiar daca nu pot sa accept, ca mai apoi ii transporta si vindea la abator, unde erau omorati in conditii ok, fara sa sufere. Pana la urma rostul vietii este asa la toate speciile. Cel mai puternic, il omoara pe cel mai slab, pentru a supravietui. Dar nu in acest fel.

Kuki stia despre ceea ce se intampla acolo, dar doar din auzite. Nu avea dovezi palpabile a ceea ce se intampla. Nu descoperise nici un transport si nici un loc unde erau tinuti caii de cand erau prinsi si pana cand se strangeau destui, cat sa fie transportati la abator.

Pana in ziua in care a ajuns intr-un asemenea loc, a mers zeci de km pe jos, noaptea, pentru a nu fi descoperit de oamenii rai si a incercat chiar sa elibereze caii inchisi in acele tarcuri ingrozitoare. A riscat, dar a meritat. Nu a reusit sa elibereze caii pe ascuns, dar macar a vazut cu ochii lui ceea ce se intampla acolo. A anuntat televiziunile, a facut poze si a pus pozele pe fcbk si de aici stiti cu totii. AU urmat zile de cosmar in Letea, atat pentru oameni, cat si pentru caii inchisi in acel loc. Caii erau cand incarcati, cand descarcati pentru a fi transportati. In tara, pe fcbk, oamenii au dat dovada de mai mult decat de solidaritate, au raspuns intr-un mod fara precedent in Romania si au reactionat in consecinta.

In acele zile ma aflm la Sighisoara, la primul show ecvestru international de la noi din tara si vedeam pe net, in camera de hotel, ce postau oamenii care strigau dupa ajutor pentru acei caluti. Am plans neputincioasa vazand acele imagini si oricine ma cunoaste stie ca iubesc caii, asa cum iubesc oxigenul si viata insasi. Recunosc, daca era vorba despre alte animale, nu as fi reactionat la fel. Nu spun ca nu as fi ajutat sau ca nu as fi suferit, dar nu as fi stat ca leul in cusca cu gandul la ceea ce suportau aceste animale nobile. De exemplu, de curand au fost ucisi 200 de caini la Botosani. Am refuzat sa citesc si sa vad orice poza cu ceea ce s-a intamplat, pentru a nu imi face rau si a nu ma incarca cu asemenea emotii. In ceea ce priveste caii, ma uitam si plangeam. De tristete si de furie. As fi vrut sa pot sa le aplic aceleasi tratamente celor care au chinuit caii zile in sir…

Intr-un final, o parte dintre caii stransi in acel tarc din delta, au fost incarcati intr-un tir, claie peste gramada, asa raniti cum erau si au luat drumul spre abator.

Oameni din Bucuresti si din alte orase ale tarii, care au urmarit, ca si mine, cu sufletul la gura, cu inima stransa si cu lacrimi in ochi, povestea lor, au pornit sa opreasca acel tir al mortii, asa cum la-u denumit. Au luat cu ei lanturi si lacate sa se lege de tir in caz de nevoie, erau cu totii atat de disperati, incat ar fi facut orice ca sa salveze caii. Iubita lui Kuki, Roxana Radu, o fata extraordinara, avea in minte sa intre cu masina sub tir, daca altfel nu se putea opri. Pe principiul: mergem pana la capat, chiar daca se intampla o tragedie, cumva trebuie sa-i oprim. Inca mi se face pielea de gaina si mi se umezesc ochii cand ma gandesc la oamenii acestia si la ce au trait in acele momente. Li s-a alaturat si Cristina Topescu si consider ca prezenta ei, ca persoana publica, a ajutat mult. Oamenii, 15 masini, au plecat in coloana, sa opreasca de la moarte, caii. Erau oameni care nu se cunosteau, nu au vorbit inainte, ci pur si simplu aveau un tel comun de atins.

Tirul a fost oprit mai intai in comuna Viziru de catre politia locala, dar a fost lasat sa isi continue drumul. Apoi, putin dupa miezul noptii a fost oprit iar de politie in orasul Ianca, de data aceasta fiind retinut soferul, pentru transportul neregulamentar al cailor. Caii au stat in tir aproape 9 ore pe barja pe Dunare, apoi tot drumul din Tulcea pana in Ianca si de la miezul noptii pana dimineata cand au fost descarcati acolo unde sunt acum. Probabil ca sunt mai mult de 24 de ore de chin pentru niste animale infometate, deshidratate, insetate, batute, incarcate in tir cu lopeti, furci si rangi. In tir se aflau la gramada manji, iepe si armasari. Armasarii se pot bate intre ei. Erau in tir 52 de cai, intr-un spatiu unde nu incapeau mai mult de 30. Se calcasera in picioare intre ei. Erau speriati si slabiti. Probabil ca niciunul dintre cai nu intelegea ce are omul cu ei, pentru a-i chinui in acest fel, cu o asemenea cruzime.

Toata noaptea, cei care au mers in urma tirului si au ramas langa caluti, au dat telefoane si au cautat pe net o locatie unde sa poata descarca din tir, caii. Au dat, pana la urma, de o ferma in localitatea Urleasca. Nu stiu inca numele intreg al proprietarilor, dar am sa intreb si am sa revin cu un update. 

Caii au fost descarcati dimineata abea, in incinta fermei nr 8. 

Conditiile in care erau calutii, in momentul in care au fost descarcati, le puteti vedea in urmatoarele filmulete. Care, chiar daca sunt extrem de scurte, spun mai mult decat un milion de cuvinte. 

 

Au urmat clipe de cosmar inca, pentru cei aflati acolo. Imi imaginez doar disperarea, tristetea si durerea pe care le-au simtit, aflandu-se fata in fata cu moartea, care incerca sa le ia calutii.

Acesti oameni minunati au salvat caii, dupa mai bine de 30 de ore de stat inchisi in acel tir si dupa multe zile de chin in Letea.

Din pacate, nu au avut toti aceeasi putere sa supravietuiasca. In tir se aflau deja 2 cai morti…

Am sa revin, curand, cu o continuare a povestirii. 

Milioane de multumiri si ganduri de apreciere celor de la Vier Pfoten, GIA, oamenilor care au facut tot acest miracol posibil si celor care au sarit in ajutorarea cailor prin orice mijloc posibil. Fie ca au share-uit informatii, apeluri de ajutor pe fcbk, fie ca au mers acolo sau au donat bani/medicamente si produse necesare tratarii cailor.

Nimic, niciodata, nu va fi de ajuns pentru a-i rasplati pe acestia!!!!

Ra

Previous Older Entries

%d bloggers like this: