Iar mi-e dor

 

E aproape 5 dimineata, am ajuns acasa dupa un zbor de noapte si sper sa adorm cat mai repede. Nu vroiam sa adorm fara sa iti spun ca imi este dor de tine. De cate ori mi se intampla ceva bun, ma gandesc cat mi-ar placea sa impartasesc cu tine acel moment de fericire. Si in momentele in care ceva ma deranjeaza, tot la tine ma gandesc, pentru ca numai simpla ta prezenta ma linisteste. Mi-e dor de tine cand rad si cand plang, pentru ca numai tu ma poti face sa rad si mai mult/mai cu pofta si esti singurul care imi poate alunga lacrimile. In concluzie, mi-e dor de tine tot timpul, dar cel mai dor imi este cand stau treaza in toiul noptii sau la primele ore ale diminetii, gandindu-ma la fiecare moment pe care l-am petrecut impreuna. 

Ra

Advertisements

De ce?

Oare de ce nu ma eliberezi de tine? De ce nu ma lasi sa plec? De ce inca te astept? De ce te cred? De ce imi spui ca nu e momentul acum? Cand va fi? De ce imi spui ca e doar o perioada? De ce dracului nu ai taria sa recunosti ca totul e inutil, ca toata asteptarea asta este in zadar pentru ca niciodata timpul nu va fi de partea noastra? Distanta dintre noi este prea mare, vietile noastre sunt perfect paralele fara cea mai mica sansa de a se intretaia vreodata si eu astept ca proasta ceva ce nu va veni nici azi, nici maine, nici curand si nici mai tarziu. Sau poate ca va fi posibil intr-o alta viata. Una in care nu ai sa mai muncesti mai mult decat este posibil sa isi imagineze cineva, una in care sa nu te intorci in fiecare seara acasa (alta casa) langa alta familie, una in care sa nu tanjesc sa iti aud vocea, una in care sa nu ma intreb ce faci cand esti departe de mine… Una in care sa nu imi mai spui ca discutiile astea nu isi au rostul intre noi si ca trebuie sa am incredere in tine ca va veni timpul sa… Sa ce? – te intreb eu!!! Timpul nu a tinut cu noi nici cand ne-am cunoscut, nici cand eu am plecat si nici cand ne-am regasit. Timpul nu a tinut cu noi nici in noptile care mi s-au parut mereu prea scurte langa tine si nici in zilele in care orele se topeau cand eram langa tine. Timpul nu a tinut cu noi nici cand te-am strigat si nu m-ai auzit si nici cand am plans si nu mi-ai sters lacrimile. Nici macar atunci cand m-ai facut sa rad pentru ca prea putin au durat si acele momente. Timpul nu face decat sa ne indeparteze. La mine e zi, la tine e noapte. Cand eu ma trezesc tu pleci in lumea viselor. Cand eu imi fac rugaciunea inainte de culcare, tu esti in sedinte, nu avem cum sa ne sincronizam… Si nici macar in lumea viselor nu ne putem intalni pentru ca visam in momente diferite si tot pe bietul timp il invinovatesc… Vreau sa te aud mereu, cum sa ma intrebi de ce nu te sun eu??! De ce crezi ca nu te-as suna in fiecare minut? Abea as termina de vorbit si as apela iar numarul tau. Si iar as lua-o de la capat. Dar nu pot sa fac asta. Ce ar insemna sa fac asa ceva?

Credeam ca dupa ce voi vorbi cu tine, ma voi linisti… Nu s-a intamplat asa, nu m-ai linistit nici de data aceasta. Sunt doar dezamagita, simt ca nu sunt sperante si ca ma agat de amintirea unor clipe minunate petrecute impreuna, dar si acelea furate. Furate de la familie, de la prieteni, de la munca, furate de la altii si petrecute cu mine… In concluzie, nu a fost nimic al meu niciodata si probabil daca unul dintre noi nu se opreste la timp, cine stie cate vor urma in viitor…? Cate alte asemenea clipe furate de la unul si de la altul ca sa putem petrece putin timp impreuna?

Ma simt pierduta… Intre amintiri.

M-am ratacit… In lumea viselor, cautandu-te.

Ma apasa… Distanta dintre noi.

Ma doare… Dorul de tine.


Ra

 

La dracu’

De ce de data aceasta nu functioneaza nimic intre noi? Ce e cu firul acela invizibil care ne lega si de fiecare data cand ma gandeam la tine, ma sunai? De ce de data aceasta nu fac altceva decat sa stau sa plang, sa ma topesc de dor, sa ma tarasc prin casa nespalata, nepieptanata, nemancata si fara sa fi deschis fereastra macar de cateva zile…?!!?! De ce mi se pare ca nu te mai intorci acasa la mine? De ce asteptarea aceasta este mai lunga decat oricare alta? De ce imi e frica? De ce nu mai cred…? Sunt umbra a ceea ce am fost odata, nu mai rad. Nici macar nu mai zambesc. Nu mai sper si nici nu mai visez macar. Ieri visam, azi am constatat cu stupoare ca nici visele nu imi mai apartin… Ai pus stapanire pana si pe visele mele. Nu iti ajungeau sufletul, mintea si corpul meu… Ma sprijin de pereti ca sa pot merge, orice as face nu reusesc sa mi te scot din minte… Incep sa te urasc… Vreau sa te topesti in mine, nu sa ma topesc de dor… Vreau sa ma gadili pana imi dau lacrimile, nu sa plang de dor… Vreau sa nu iti cer nimic si sa imi dai tot…


La dracu’, te astept acasa!!!

Ra

By the way…

Ce pacat ca nu ma poti vedea azi… Ai fi observat, cu placere, ca port zambetul pe care tu mi l-ai daruit…

L-am gasit ratacit prin casa si l-am pus repede pe mine ca sa nu-l pierd iar prin-cine-stie-ce-colt-de-camera…

Ce pacat ca nu poti vedea cum imi stralucesc ochii cu zambetul tau pe mine…

Macar de m-ai citi vreodata…

xoxo

Ra

Cateodata mi-e, pur si simplu, dor…

Si ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca nu plecam… Si stiu ca am facut bine sa plec, stiu ca era gresit sa raman, dar cateodata mi-e, pur si simplu, dor…

De siguranta pe care o aveam, de linistea (putina) dar adevarata de care aveam parte, de unicitatea fiecarei clipe petrecute impreuna, de cum ma minunam si ma speriam cunoscandu-l din ce in ce mai bine…

Pana cand m-am trezit si mi-am dat seama ca trebuie sa scap, sa fug, sa ma indepartez… Si iata-ma acum, la 4 ani distanta (sau 5?, ce repede trece timpul, uffa) dandu-mi seama ca, pur si simplu, imi este dor… De el. De familia lui, de tot ceea ce traiam. Mi-e dor pana si de zilele agitate din restaurant, de serile pline de lume in care sigur sfarseam enervandu-ne din cauza a ceva ce i se parea ca nu merge bine. Sau de serile in care nu aveam clienti si plecam “in cercetare” sa vedem daca celelalte restaurante din zona erau la fel de goale sau, din contra, pline… Mi-e dor de dupa-amiezile petrecute acasa in doi, de noptile in care dormeam incolaciti, fara sa ne dezlipim… Mi-e dor sa hranesc porumbeii pe balcon dimineata, sa-i aud batand cu ciocul in geam daca intarziam cu painea pentru ei… Mi-e dor de zilele cand el era plecat si noi ramaneam relaxati (iarta-ne, amo) la restaurant… Parca muream si ne trezeam in rai, pana venea iar ca o furtuna inapoi si ne strica tot zen-ul… Mi-e dor sa stau la taclale cu Carmen pana la inchidere, sa o ajut in bar sau la caserie, mi-e dor de Nico, de cat radeam impreuna cand cine-stie-ce-se-mai-intampla la restaurant si ii genera o stare de nervi sora cu diavolul tazmanian ;)!! Mi-e dor de jocurile cu Vincenzo, de orezul cu lapte mancat in pat seara la televizor, cand reuseam sa nu iesim la restaurant! Mi-e dor de alergatura si stressul dinaintea unui eveniment, de munca si organizarea petrecerilor, de bucataria mea draga si de vocea minunata a lui Francesco, cantand ‘o sarracino! Mi-e dor de orice din acea perioada, clar soffro la solitudine aici la capatul lumii intr-o casa pe care mi-am dorit-o, dar care inca nu s-a incalzit… Mi-e dor sa ne strangem cu totii cand venea Pompea si ne gatea. De ce mi-e dor de ceva ce stiu ca mi-a facut rau? Ca niciodata nu ar fi fost mai bine? De ce? De ce nu incetez sa compar? De ce mi-e, pur si simplu, dor?????

Am nevoie de zambetul tau, numai el pate sa imi sarute sufletul si sa imi smulga un zambet… Vino acasa mai repede, te rog, ia-ma cu tine cat mai curand, sa scap…

Ra

 

%d bloggers like this: