Oameni si cai, partea a 5a

Iata cum am gasit calutii, oamenii si ferma nr 8 din Urleasca, la prima mea vizita acolo.

Marti, 24 mai, 2011. Acesta este calutul despre care va spuneam ca avea un picior rupt si il taraia dupa el, neputand sa merga. El era tinut separat, impreuna cu Lucky si Victoria. Din pacate a iesit pozitiv la analizele pentru anemie infectioasa si a fost eutanasiat pe data de 8 iunie, impreuna cu ceilalti cai bolnavi si ei.

Cam asa erau de slabi cand au ajuns in Urleasca. Pe parcurs, in pozele mele, veti observa cat de bine si-au revenit datorita ingrijirilor primite de la voluntarii care s-au dedicat acestei cauze. In care, multi, din pacate, inca nu cred.

 

Si, totusi, privirea lor este inca blanda. Si, totusi, cred ca inteleg si fac diferenta dintre oamenii rai si cei buni…

Ranile de genul acesta sunt rani minore. Asta ca sa va imaginati in ce stare erau cand au fost adusi in Urleasca. Dl Dr. Ovidiu Rosu are grija ca fiecare cal sa primeasca tratamentul de care are nevoie, le curata ranile, ii tine sub supraveghere. Nu pot sa nu observ, inca o data, cat sunt de slabi. Daca cineva a vazut imagini cu ei in salbaticie, va intelege care este diferenta dintre ei -liberi si ei – prinsi de sateni si vanduti samsarilor spre a fi dusi la abator.

Asa arata curtea in care cei trei cai tinuti separat, primeau ingrijirile doctorului. Imaginile aratau ca un spital in aer liber, pe genul acelora care se improvizau pe timpul razboiului, pentru a trata ranitii. Poate ca tot un razboi a fost si acesta. Unul in care oamenii si caii au iesit invingatori.

Nu e putin, nu-i asa?

Victoria. Batuta cu lopata, probabil pentru a fi fortata sa intre in tirul mortii. Pe langa taietura pe care o avea la cap, avea ochii umflati cat pumnul meu, rani pe corp si asta doar pentru ca acei oameni au tinut sa arate ca ei sunt superiori acestui cal minunat. Si mama pe deasupra. Al carui manz a ramas singur in urma ei, in tarcul din Letea… Despre Victoria, povestea ei si eforturile voluntarilor de a o tine in viata, am sa scriu un post separat. Pentru ca atat Victoria, cat si cei care au ingrijit-o si au luptat alaturi de ea, pentru ea, merita un post separat.

Pe el l-am botezat ‘Sageata’, pentru ca are o viteza demna de invidiat!!!

Acesta este un adapost improvizat de volunatari. Pe care caii il acceptau. Cand acestia doi s-au bagat la umbra, am ras gandind ca aveau o intalnire romantica, la separeu :)!

 

Sa va arat si cate ceva din ceea ce faceau oamenii. In primul rand apa o carau cu galeti de la fantana. Cailor le puneau apa in niste ligheane mari, galeti si un mare cauciuc taiat. Din cauciuc nu beau nici acum, il ocolesc si ignora apa din el. Nu le place si gata. Majoritatea ligheanelor si cam ce insemna galeata de plastic, au fost sparte de cai. Dragutii de ei, la un moment dat au incercat sa se joace in apa din ele si bateau cu piciorul in apa, iar plasticul a cedat. A trebuit sa se gaseasca alte solutii. Au cumparat sau/si primit galeti de tabla. Acum, ele stau legate de gard, pentru o pozitionare cat mai buna. Un domna a donat galeti din cauciuc, incasabile, care sunt foarte bune. Am fost eu sa le iau de la dansul si le-am dus in Urleasca. Le sunt de mare ajutor si ii multumim pe aceasta cale domnului Rasvan Jakab pentru gestul frumos. O alta parte din apa era adusa de o cisterna si descarcata in butoaie de plastic, dar nu era indeajuns pentru o zi intreaga si atatia cai. Mai apoi, cateva zile la rand au venit pompierii din Braila si au incarcat si ei o data pe zi toate butoaiele cu apa, in completarea apei carate de la fantana si acelei descarcate din cisterna adusa cu tractorul. Au trecut cateva zile pana cand un alt om bun a donat o cisterna (daca gresesc, ma scuzati, nu stiu cum sa o numesc) de 1000 l in care puteam stoca apa de la pompieri. Apoi, pompierii nu au mai venit si ne-a ramas cisterna pe care o aducea tractorul. Intre timp si fantana a secat de tot…

Apoi, in legatura cu mancarea cailor, stufarisul care le asigura una dintre mesele zilei, il coseau si carau de pe marginea drumului catre ferma. Noroc ca era si inca a mai ramas, din plin. Numai ca la inceput stufarisul cosit era incarcat in saci de plastic si carat in spate pana la ferma. Asta implica consumarea unei mari parti din energie si putere. Pentru ca necesita multe drumuri si nu era nici usor si nici comod. Dupa prima zi, ne-am dezmeticit si trageam dupa noi o caruta pe care o incarcam cu stufarisul proaspat cosit si apoi o trageam/impingeam inapoi la ferma si o descarcam in tarcul cailor. Restul meselor, adica balotii de lucerna si fanul – sunt cumparate si au fost si donatii, pentru care suntem cu totii recunoscatori!!

Stransul balegarului se facea in echipe de cate doi. Unul facea gramajoarele de balegar si altul, lua cu mana si punea in roaba. Ulterior au cumparat lopeti si greble si aceasta munca nu se mai face cu mana!!

Ferma nr 8 din comuna Urleasca, nici ca putea fi amplasata mai bine decat este. In mijlocul unui camp, inconjurata de linistea spicelor si de adierea vantului care mangaie si alina, totodata, durerea cailor si a oamenilor care-i ingrijesc.

Calutii, desi salbatici si neobisnuiti cu omul in preajma, dupa ce au indurat batai si au fost chinuiti de alti oameni, au reusit sa faca diferenta si sa inteleaga rostul celor care i-au eliberat acolo si care-i ingrijesc cu toata dragostea de care sunt capabili. Astfel, au stat nemiscati atunci cand doctorul le curata si trata ranile, au acceptat mangaierile voluntarilor, ceea ce mi s-a parut pe cat de frumos – pe atat de incredibil. Manzul Lucky, cel cu rana la burta, slabit si probabil cu dureri, a resuit performanta sa adoarma spijunindu-si corpul si lasandu-si toata greutatea pe o voluntara care-l mangaia si alinta. Mai apoi, am facut schimb si am putut sa imi hranesc sufletul cu aceasta senzatie de a-l simti si eu, lasand-se cu toata increderea pe mainile mele, adormind sprijinindu-se de mine. Acum, ca este muuuult mai bine, rana arata din ce in ce mai bine pe zi ce trece, iar el s-a ingrasat si are putere, abea reusesc sa-l prinda pentru tratamentul zilnic. Nici vorba sa mai stea in brate la cineva :)!

Cam asa arata in imagini, prima zi pe care am petrecut-o la Urleasca.

Ra

Ce zi frumoasa

Ieri am fost in comuna Urleasca, la ferma unde sunt tinuti calutii salvati. Stiu ca am promis aici si pe fcbk, ca am sa va povestesc cum a fost ieri. Din cauza ca am vazut si auzit tot felul de interpretari ale altor descrieri sau chiar descrieri eronate a ceea ce se intampla acolo si a dramei prin care trec atat caii cat si oamenii care-i ingrijesc, am hotarat sa nu mai scriu nimic legat de acest subiect pana ce nu se termina tot si nu se linistesc spiritele.ツ

Imi cer scuze fata de cei care asteptau vesti si/sau poze! Cei care ma cunosc, ma pot intreba personal.ツ

Sper sa mearga din ce in ce mai bine!!!

Ruxi Marin Micsunescu I love you and your dad!!!!!!

Ra

Cata durere!!!

Nu am cuvinte care sa exprime tristetea. Doar lacrimi si durere.

Nu suntem oameni

Nu suntem oameni daca nu am putut face nimic pentru calutii salbatici din DElta. Nu suntem oameni pentru ca acest genocid nu a putut fi oprit. Nu suntem oameni pentru ca nu ma mai pot uita in ochii cailor stiind ce le-au facut cei care ar trebui sa-i protejeze. Nu suntem oameni dupa ce am vazut un reportaj la Observator, despre cum au fost incarcati 38 de cai in camion si trimisi la abator. Nu suntem oameni pentru ca alti 35 de cai asteapta intr-un tarc sa fie macelariti. Intre timp aceleasi conditii vitrege: fara apa, mangare, batuti, calcati in piciare. Nu suntem oameni pentru ca cei care au puterea sa opreasca acest carnagiu, nu o fac. Nu suntem oameni pentru ca putem merge seara la culcare linistiti in timp ce lasam semeni de-ai nostrii sa isi bata joc de vieti nevinovate. Nu suntem oameni pentru ca unii dintre noi condamna gestul maret al altora, de a ajuta calutii chinuiti. Nu suntem oameni pentru ca unii stau cu mainile in buzunar si dau din umeri indiferenti. Nu suntem oameni pentru ca lasam sa moara atatia cai. Nu suntem oameni pentru ca acceptam cruzimea. Nu suntem oameni pentru ca nu putem schimba soarta a 71 de caluti pe care-i asteapta cutitul. Nu suntem oameni si gata. Imi e rusine ca nu pot face mai multe decat sa scriu aici si sa plang. Imi e rusine ca nu sunt acolo sa-i mangai si sa-i pup bland, sa simta dragostea pe care ar trebui sa le-o daruim toti neconditionat. Imi este rusine ca sunt om si nu sunt cal. As fi preferat sa mor cal, decat sa traiesc om…

Ra

Ingeri

Iubesc caii. Imi plac de cand eram copil, de cand am primele amintiri stiu ca ramaneam muta de uimire in fata cailor. Nu mi-a fost niciodata frica de cai. M-am urcat pe cal inainte sa merg la scoala, am copilarit la tara si in vacantele de vara petreceam timp alaturi de caii rudelor la care stateam pe timpul verii. Imi place sa stau sa-i privesc. Ma cuprinde un soi de relaxare, de amorteala si de pace interioara. Imi place sa-i mangai si sa le surprind privirea. Imi place sa calaresc. Libertatea pe care ti-o ofera calul e fantastica. Nu poti urca pe cal fara sa-i devii complice, fara sa-l intelegi si sa-l simti. Calul e cel mai bland animal, e docil si iubeste oamenii. Dar trebuie sa fii om, sa-l iubesti si sa-l respecti. Altfel simte. Simte orice urma de rautate, de frica, de nehotarare.

Acum am nevoie sa nu ma mai gandesc la tine, am nevoie sa ma linistesc. Sa amortesc… As prefera sa imi anesteziez simturile ca sa nu imi amintesc ca ai plecat. IAR. Sa nu ma intreb cand ai sa te intorci. Daca ai sa te intorci… Nu, nu e cazul. Am inteles ca ai sa te intorci.

Nu pot sa fac asta insa, am incercat sa imi iau gandul de la tine. Sa nu ma mai uit la ceas calculand unde ai ajuns si ce faci ;). Sa nu ma framant cu intrebarea: “oare te gandesti la mine”? Stiu ca nu te gandesti…

Mi-a venit ideea sa rasfoiesc poze cu cai. Poate asa am sa ma indepartez de tine. Cel putin pana data viitoare cand ma voi uita iar nelinistita la telefon. Nedumerita ca nu ai sunat. Ca a trecut timpul si inca nu stiu cand ai sa te intorci. Nu te-am intrebat cand vii inapoi. E mai placut sa ma surprinzi. E mai mare bucuria de a te vedea atunci cand ma astept mai putin…

Pana atunci am sa ma linistesc rasfoind poze cu cai…

Ra

Ador caii

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i 馬 scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.


Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i 馬 scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i 馬 scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii 馬 gura mare,
Moaie-ţi tocul 馬 cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i 馬 scris poruncă morţii,
C穎d şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l 馬figă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.

Spiridon Popescu

%d bloggers like this: