Oameni si cai, partea a 4a

Caii au fost salvati de mersul la abator. Bun, si acum? Asta s-au intrebat multi dintre cei pe care-i cunosc si dupa atat timp, inca ma mai intreaba asta.

Imi imaginez bucuria celor care au reusit sa opreasca tirul in care erau caii. Incerc sa nu ma gandesc la tristetea care a pus stapanire pe ei si care cred ca inca ii macina, desi calutii sunt pe maini bune acum.

Eu m-am intors de la Sighisoara duminica seara. Luni spre marti am zburat, am avut o ramanere in tara. Baia Mare, daca imi amintesc bine de atunci. Si marti dimineata, imediat ce am aterizat, am venit sa ma schimb si am plecat spre Urleasca.

Aici trebuie sa ma opresc si sa multumesc celor care, in timpul zilei de luni, au raspuns pozitiv strigatului meu de ajutor. Acestia sunt: doamna Emilia Dumitrescu de la Arkadia Horse Club (clubul unde cand timpul imi permite, merg sa calaresc) a dat comanda de seringi, solutie perfuzabila Ringer si alte medicamente la BioVet la depozit (a fost foarte greu sa gasesc la cabinetele veterinare contitati mari din tot ceea ce era necesar calutilor in primele zile acolo), astfel incat aproape ca mi-a umplut portbagajul masinii. Multumesc colegei mele Anne Miu, care s-a dus sa le ridice de la depozit si sotului ei care mi le-a adus la aeroport marti dimineata. Mi-au fost de mare ajutor, pentru ca timpul nu mi-a mai permis luni sa ajung sa le ridic personal de la depozit. Multumesc colegei mele, dna Monica Stoian, colegei mele dna Eftimie, colegului meu f/o Daniel Rogoz, Cdtului Iulian Marcoci pentru ajutorul financiar pe care l-au dat, dandu-mi banuti sau bonuri de benzina (nu suma conteaza, ci gestul). Din banii stransi, plus cativa de la mine, am reusit sa mai cumpar alte medicamente, solutie Ringer, seringi, pentru cai, alergand din farmacie veterinara in farmacie veterinara, luni, in timpul zilei, inainte de cursa.

Multumesc mamei mele care nu m-a lasat sa merg singura acolo si mi-a fost alaturi marti, la prima vizita. Multumesc colegului si prietenului Mihai Petcu pentru ajutorul dat prin prezenta lui acolo, marti. 

Multumesc dnei Craciun pentru telefon, grija si intentia de a ajuta, m-am simtit magulita, dna!

Multumesc celor care au luat legatura cu mine pe facebook si m-au sunat pentru a trimite si ei medicamente, solutie perfuzabila si seringi. Cu o doamna ( am uitat numele, scuze!!!) a fost mama sa se inatlneasca, eu fiind plecata in cursa luni seara.

Multumesc prietenei mele Jacqueline Tudor (the Gang) care m-a sunat intrebandu-ma de ce au nevoie calutii, oferindu-si ajutorul. Stiam ca din cauza caldurii caii au nevoie de umbra si acolo erau tinuti la o ferma in mijlocul unui camp, aveau nevoie de umbrare, umbrele, orice ar fi facut umbra. In disperarea mea nu am fost in stare sa gandesc limpede si i-am spus lui Jacqueline ca avem nevoie de umbrele. Si a fost sa ne cumpere umbrele. Si rafturi, pe care le-am montat in farmacie. Numai ca ajungand cu ele acolo (multele umbrele) am aflat ca ei se speriau de ele, nefiind obisnuiti si inca speriati. Asa ca le-am luat frumusel inapoi si le-am returnat la magazin. Din banii luati inapoi, am luat trusa scule si cizme de cauciuc diferite masuri pe care le-am dus la urmatoarea vizita, joi.

 

Ceea ce stiam era ceea ce citeam pe fcbk, oamenii de acolo isi strigau disperarea pe wall-ul diferitelor grupuri care s-au format in acele zile. Nu aveau nimic, nu stiau ce-i asteapta. Se adaptau din mers. Domnul doctor Florin Mlagiu, alaturi de domnii dr Ovidiu Rosu si dl dr. Gabi Ignat au fost alaturi de cai in primele zile. Ei cereau, treptat, medicamentele necesare acolo. Inainte sa ajung, marti, am intrebat de multe ori pe cineva de acolo, cu care vorbeam la telefon, ce au nevoie si oamenii care aveau grija de cai, voluntarii care nu plecasera acasa de cateva zile, de cand oprisera tirul… Nu au cerut absolut nimic, nici macar o apa plata… Spuneau sec ca nu au nevoie ei de nimic, dar calutii au nevoie de… si de… si de.. si lista parea ca nu se mai sfarsea… Ei nu contau, caii erau singura lor grija si preocupare. Cred ca in primele zile nu au mancat, baut si cu siguranta nu s-au spalat pentru ca mintea lor era doar la caluti. Acei oameni sunt niste eroi, nu din basme, ci eroi ai lumii din care facem parte, ai societatii in care traim, EROI!!!!

In tir a murit o iapa alba, Alba, care avea capul zdrobit si gatul rupt.

O iapa  roib, Hope, a fost eutanasiata din cauza starii grave in care se afla, fiind in agonie cand au oprit tirul.

Victoria, era in stare foarte grava, fiind lovita in zona capului de o lopata si avand o taietura/rana foarte adanca si urata. 

Manzul, Lucky, a ramas ultimul in tir si toti povestesc ca au crezut ca nu va avea putere sa iasa singur. Avea o rana la burta, de puteai vedea pana in partea cealalta, era cazut si slabit. Dar, spre bucuria lor, acesta a fost capabil sa se ridice singur si sa iasa pe picioarele lui din tir. Un luptator, un invingator, un norocos pana la sfarsit.

A mai fost un cal care, cred ca avea piciorul rupt, era foarte slabit, nu putea merge bine, nu gasesc poze cu el din prima zi, am sa va arat printre cele facute de mine in ziua de marti. 

Acesti cai au fost tinuti separat de restul cailor, care, desi slabiti, speriati, raniti, nu erau intr-o stare chiar atat de grava si au putut fi bagati impreuna intr-un tarc mare la ferma. Cei ale caror poze le-ati vazut mai sus, au ramas intr-o curte (maricica, totusi) sub supravegherea continua a medicilor si sub tratament. Dl Dr Ovidiu Rosu a fost si este inca, alaturi de caluti 24h/zi de la inceput. Nu s-a miscat de langa cai si toata energia lui este indreptata catre ei. Multumim imens, Ovi!!! Probabil ca nimeni nu va stii si nu va putea sa multumeasca indeajuns domnilor doctori care in primele momente, cele mai grele dealtfel, au fost langa acesti cai.

Acesta a fost primul ajutor pe care eu l-am dat cailor, pentru ca cineva m-a intrebat ce am facut eu concret pentru acesti cai. Am alergat luni, inainte de cursa, ca o nebuna pe la oameni si farmacii veterinare, am dat telefoane, am cerut, am strans si marti m-am dus intr-un suflet in comuna Urleasca. Ma gandeam ca nu am sa fac fata cand voi vedea ce e acolo, ca am sa plang… Nu am plans deloc, pesemne lacrimile mi se terminasera in zilele anterioare. Am gasit o mana de oameni acolo, unii mai obositi decat altii, mai agitati, mai nervosi, mai zapaciti – toate din cauza celor pe care le traisera. Nu este usor sa gestionezi sufleteste o asemenea intamplare. Nu e usor sa stai treaz, neingrijit atatea zile, nu e usor sa asisiti neputincios la agonia unor fiinte atat de frumoase (odata) si nevinovate. Nu e usor sa gestionezi situatia in sine, cand trebuie sa faci diferenta intre cei care vin sa ajute cu adevarat si cei care vin sa priveasca ca la circ/spectacol ceea ce se intampla la ferma. Nu e usor sa fi invinovatit de moartea unui manz de doar o saptamana, care fusese separat de mama lui ramasa in Letea si care nu a gasit putere sa traiasca, in ciuda eforturilor tuturor celor prezenti. Nu e usor sa te organizezi in mijlocul la nicaieri, al unui camp, fara de nici unele… Trebuie sa va spun ca singura apa de care dispuneau era apa dintr-o fantana, apa care nu era curata, ci amestecata cu noroi. Fantana care azi este secata. Pentru ca, totusi au folosit acea apa… 

Ajunsi acolo, eu, mama si Mihai, am descarcat tot ce adusesem pentru caluti si am intrebat cu ce putem ajuta. Mama a fost directionata catre un baiat cu care a carat apa la cai, din fantana cu pricina, si apoi jumatate de zi a strans balegar, facand curat la cai, impreuna cu Cristian Ehrich (Ferma Danes, Sighisoara) care a stat cateva zile in Urleasca, fiind de mare ajutor datorita cunostiintelor pe care le are despre cresterea cailor si ingrijirea lor. Apoi, mama a ajutat si la carat stufarisul cosit de voluntari, pentru cai. A facut curat in frigider si a aranjat alimentele, un frigider donat de oameni buni, pentru voluntarii de acolo. Si probabil vi se pare putin, dar credeti-ma ca a muncit si sunt tare mandra de ea!

Eu cu Mihai, impreuna cu o alta voluntara (nu i-am retinut numele, scuze) am facut inventarul in camera transformata in farmacie. Am organizat mdicamentele pe categorii, le-am grupat, am scris tot si la sfarsit am fost tare fericiti ca totul era in ordine, frumos asezat si la indemana medicului. Mihai a muncit toata ziua, a cosit si carat stufaris, a ridicat cu baietii aflati acolo, un umbrar pentru cai, un cort militaresc donat de pompieri, daca nu ma insel. Si a facut multa munca fizica pana seara tarziu cand am plecat de acolo. Ii multumesc din tot sufletul, inca o data. 

Am participat si eu la treburile de la ferma, cosit, carat stufaris, strans balegar, carat apa si ce a mai fost de facut in timpul zilei. Seara am plecat acasa, obositi, dar mai fericiti ca niciodata. 

Cam asta a fost, pe scurt, prima mea vizita acolo si acestea au fost primele ajutoare pe care le-am primit la inceput. 

Cred ca, fara modestie, cel mai mare, mai important si mai substantial ajutor vine, insa, de la doamna Marlena Terlemes si de la sotul dansei, proprietarii fermei nr 8 din comuna Urleasca, judetul Braila, ferma devenita “camin si spital” pentru caii salbatici din Delta, salvati din tirul mortii… Au pus la dispozitia cailor si a oamenilor care-i ingrijesc, ferma si casa ridicata pe terenul fermei. Multumirile nu sunt indeajuns nici pentru dansii. Probabil ca pe domnii doctori, pe cei care stau langa cai, pe proprietarii fermei, pe cei care au facut posibila oprirea tirului si au venit in nopatea aceea acolo – numai Dumnezeu ii va putea rasplati asa cum se cuvine. Noi suntem prea mici sa o facem…

-va continua-

Ra

Advertisements

1 Comment (+add yours?)

  1. andrei
    Aug 06, 2013 @ 06:52:08

    munca depusa la ferma la tara este buna

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: