Cateodata mi-e, pur si simplu, dor…

Si ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca nu plecam… Si stiu ca am facut bine sa plec, stiu ca era gresit sa raman, dar cateodata mi-e, pur si simplu, dor…

De siguranta pe care o aveam, de linistea (putina) dar adevarata de care aveam parte, de unicitatea fiecarei clipe petrecute impreuna, de cum ma minunam si ma speriam cunoscandu-l din ce in ce mai bine…

Pana cand m-am trezit si mi-am dat seama ca trebuie sa scap, sa fug, sa ma indepartez… Si iata-ma acum, la 4 ani distanta (sau 5?, ce repede trece timpul, uffa) dandu-mi seama ca, pur si simplu, imi este dor… De el. De familia lui, de tot ceea ce traiam. Mi-e dor pana si de zilele agitate din restaurant, de serile pline de lume in care sigur sfarseam enervandu-ne din cauza a ceva ce i se parea ca nu merge bine. Sau de serile in care nu aveam clienti si plecam “in cercetare” sa vedem daca celelalte restaurante din zona erau la fel de goale sau, din contra, pline… Mi-e dor de dupa-amiezile petrecute acasa in doi, de noptile in care dormeam incolaciti, fara sa ne dezlipim… Mi-e dor sa hranesc porumbeii pe balcon dimineata, sa-i aud batand cu ciocul in geam daca intarziam cu painea pentru ei… Mi-e dor de zilele cand el era plecat si noi ramaneam relaxati (iarta-ne, amo) la restaurant… Parca muream si ne trezeam in rai, pana venea iar ca o furtuna inapoi si ne strica tot zen-ul… Mi-e dor sa stau la taclale cu Carmen pana la inchidere, sa o ajut in bar sau la caserie, mi-e dor de Nico, de cat radeam impreuna cand cine-stie-ce-se-mai-intampla la restaurant si ii genera o stare de nervi sora cu diavolul tazmanian ;)!! Mi-e dor de jocurile cu Vincenzo, de orezul cu lapte mancat in pat seara la televizor, cand reuseam sa nu iesim la restaurant! Mi-e dor de alergatura si stressul dinaintea unui eveniment, de munca si organizarea petrecerilor, de bucataria mea draga si de vocea minunata a lui Francesco, cantand ‘o sarracino! Mi-e dor de orice din acea perioada, clar soffro la solitudine aici la capatul lumii intr-o casa pe care mi-am dorit-o, dar care inca nu s-a incalzit… Mi-e dor sa ne strangem cu totii cand venea Pompea si ne gatea. De ce mi-e dor de ceva ce stiu ca mi-a facut rau? Ca niciodata nu ar fi fost mai bine? De ce? De ce nu incetez sa compar? De ce mi-e, pur si simplu, dor?????

Am nevoie de zambetul tau, numai el pate sa imi sarute sufletul si sa imi smulga un zambet… Vino acasa mai repede, te rog, ia-ma cu tine cat mai curand, sa scap…

Ra

 

Advertisements

2 Comments (+add yours?)

  1. irinaury
    Dec 04, 2010 @ 02:41:33

    Si mie mi-e dor….si doare. O seara linisita.

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: