Dimineti urate

Sunt dimineti in care fiecare dintre noi e lipsit de putere. Si mie mi se intampla. SI pun pariu ca si tu o patesti uneori. O molesala urata a pus stapanire pe mine si senzatia ca niciodata nu voi reusi ma domina impotriva vointei mele.

Asta sunt eu. Asta e ceea ce pot, ce stiu, ce vreau si ce traiesc.

Povestile de dragoste nu le alegi si mai ales nu le decizi de la inceput. Nu hotarasti destinul si parcursul fiecarei povesti pe care o traiesti.

Sunt dimineti in care oboseala din mine se concentreaza undeva intre gat si abdomen, imi da dureri fantastice in zona pieptului (pe stanga, mai exact… sa fie inima?) si un gust amar imi invadeaza fiinta… Gustul regretului, al deziluziilor, al nereusitelor si al frustrarilor cu care traiesc. Cu care adorm si cu care ma trezesc.

Sunt dimineti ca aceasta in care ma trezesc imbracata cu maieul lui care pastreaza inca aroma trupului sau, a noptilor de iubire din sufrageria aceea cu mobila veche in care troneaza o mare plasma (da, se imbina deloc armonios, stiu) si la loc de cinste stau o multime de poze cu familia lui. Si poza aceea in care el rade, in care prietenul lui se vede undeva in spate pe fundal… (Doamne, cat de haios erai cand l-ai imitat aratandu-mi cum merge si cum vorbeste. Imi dau seama ca iti cunosc viata doar in aparenta. Si, in rest – doar imitatii mai mult sau mai putin reusite. Nu vreau astfel de dimineti in viata mea.)

Sunt dimineti in care, pur si simplu, nu am sperante, nu sper, nu visez, nu doresc, nu vreau si mai ales nu pot mai mult.

Sunt dimineti in care tu nu esti (cele mai multe), sunt seri in care adorm cu tine in gand si nopti in care te caut. Nopti in care te gasesc (prea putine) si dimineti in care imi zambesti. Sunt dimineti in care ne asezam de o parte si de alta a mesei din bucataria semi-goala si impartim un croissant pufos in timp ce tu imi pvestesti ceva si eu te ascult fascinata. Imi vine sa rad, acum, gandindu-ma ca in prezenta ta chiar sunt tacuta. Pentru ca sunt atat de fascinata, incantata, indragostita de tine – incat nu sunt capabila sa articulez un cuvant de cele mai multe ori. Iar cand o fac, cand incepem amadoi sa vorbim, totul se termina in hohote de ras. Nu conteaza cine incepe sa rada primul, important e ca celalalt il urmeaza pe drumul rasului. La fel si cu iubirea asta bolnavicioasa. Nu conteaza cine face primul pas, important e ca celalalt iti e tovaras (si) pe acest taram al iubirilor bolnavicioase.

Sunt dimineti in care plec din apartamentul tau cu zambetul pe buze. Un zambet tamp, larg si fericit. Altadata zambetul meu e trist si uneori am un zambet plangacios, daca iti poti imagina asa ceva. In dimineata aceasta nu zambesc deloc. Asta se intampla de cate ori tu nu esti. Atunci cand constientizez asta si frica de a nu te mai revedea pune stapanire pe mine. Cand imi tremura tot corpul si oricat m-as certa cu frica, nu vrea sa ma asculte si sa imi dea pace. Sunt dimineti, ca aceasta, in care ma ingrozeste ideea de a te pierde. De a te dezamagi. De a trai fara tine. Am mai trait fara tine si am pierdut. Am irosit. Am dat inapoi. Nu, nu am stagnat, am mers inapoi in timp ce toti mergeau inainte. (imi permit sa iti fur cuvintele, odata rostite, ele devin si ale mele – mai ales daca imi sunt adresate).

Si NUUUU, nu mai vreau dimineti fara tine, zile, seri, nopti fara tine. Rasarit, asfintit, amiezi, ploi, ninsori, soare – nu mai vreau nimic din toate astea fara tine. Stele, cer, nori, luna… nici pe ele nu le vreau fara tine. Nu vreau sa aud zgomotul valurilor, vuietul vantului, linistea muntilor, oracaitul broastelor in noptile de vara… Nu fara tine…

Sunt dimineti de toamna ingrozitor de gri si cred ca albastrul ochilor tai le-ar da putina culoare…

Sunt dimineti de toamna in care nu am putere…

Sunt dimineti de toamna in care ma predau…

Sunt  dimineti de toamna in care mi-e frica…

Sunt dimineti de toamna in care nu mai cred…

Sunt dimineti de toamna in care nu mai sper…

Sunt dimineti de toamna in care nu mai vreau…

Sunt dimineti de toamna in care nu mai pot…

Sunt SI dimineti de toamna fara tine… – acestea sunt cele mai urate dimineti de toamna…


Ra

Advertisements

1 Comment (+add yours?)

  1. larisa
    Oct 17, 2010 @ 01:19:59

    “Tell your heart that the fear of suffering is worse than the suffering itself. And that no heart has ever suffered when it goes in search of its dreams “

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: