Time to say good bye

Urasc despartirile. Indiferent daca pleci de buna voie sau esti parasit, despartirile sunt mereu dureroase. Despartirile te marcheaza. Despartirile te fac sa suferi.

Am fost si parasita. Incepand cu primul iubit la varsta copilariei cand inca se cereau prieteniile si cand se terminau erai anuntata (acum nu stii nici cand incepi o relatie, d’apai cand o termini). Am parasit si m-a durut ca am facut-o. M-a durut cand am inteles ca m-am despartit de prima mea dragoste adolescentina, genul de dragoste care visezi sa tina o viata. Dar nu a fost sa fie.

Am suferit cand nu am dat inapoi nici macar jumatate din dragostea pe care am primit-o fara sa o cer… Am suferit cand am plecat de langa cel care mi-a pus lumea la picioare. Eram prea mica si nu intelegeam ca astfel de barbati nu se gasesc. Credeam, pesemne, ca oamenii buni se intalnesc la toate colturile si barbatii la fel. Si m-a speriat toata atentia si dragostea lui. Construise o lume ingradita pentru mine…

Apoi l-am intalnit pe EL, cel care imi saruta sufletul cu un zambet. Si totul ar fi fost perfect daca as fi avut si siguranta ca va dura. Ma doare ingrozitor ca nu am avut curaj sa raman si sa dau o sansa unei iubiri frumoase. Dovada e ca inca ne iubim. Fiecare in felul lui, de la distanta, prieteneste, in soapta, pe ascuns, cateodata, pe fuga, pe intuneric, prin alte colturi de lume, in cer, in gand, in vise, niciodata in viata reala. In viata de zi-cu-zi fiecare e prins in haosul cotidian care il inconjoara… Evadam cateodata iubindu-ne… E trist, e frumos, e vis, e o poveste…

Dar poate ca despartirea cea mai dureroasa a fost cea de cel caruia i-am daruit fara sa clipesc (nu stiu nici acum ce mi-a facut in ziua cand am decis sa il iubesc) 4 ani din viata. Greu am luat decizia sa plec. Si mai greu a fost sa fac pasul. Imposibil sa nu ma uit inapoi. Si ne-am impacat. Greaseala fantastica. A trebuit sa plec iar. Au urmat zile si nopti nedormite in care se auzea doar ecoul lacrimilor mele si o liniste dureroasa care tipa de dor. Au urmat saptamani de agonie si muuuuult timp pentru a vindeca ranile capatate de-a lungul celor patru ani… Acum, cand – in sfarsit- suntem prieteni, trebuie sa imi iau iar “la revedere”. Sper ca nu va fi “adio”. Ma rog la Dumnezeu sa fie doar un ramas bun prietenesc si un “pe curand”…

Nu vreau sa o fac si sper sa nu fie adevarat ca pleaca. Sper sa ma minta iar. E prima data cand imi doresc sa fiu mintita… Pentru ca urasc despartirile. Mai ales cele in care nu stii cand si daca te mai intorci…

Offf….

Ra

Advertisements

2 Comments (+add yours?)

  1. Ramo
    Apr 21, 2010 @ 17:15:04

    Ra..:( mi`au dat lacrimile cand am citit. Am trecut si eu prin ceva asemanator “Dar poate ca despartirea cea mai dureroasa a fost cea de cel caruia i-am daruit fara sa clipesc (nu stiu nici acum ce mi-a facut in ziua cand am decis sa il iubesc) 4 ani din viata. Greu am luat decizia sa plec. Si mai greu a fost sa fac pasul. Imposibil sa nu ma uit inapoi. Si ne-am impacat. Greaseala fantastica. A trebuit sa plec iar. Au urmat zile si nopti nedormite in care se auzea doar ecoul lacrimilor mele si o liniste dureroasa care tipa de dor. Au urmat saptamani de agonie si muuuuult timp pentru a vindeca ranile capatate de-a lungul celor patru ani…..”

    off…:(

    Reply

    • Ra
      Apr 21, 2010 @ 18:51:36

      …cred ca fiecare dintre noi, din pacate, trecem la un moment dat prin asa ceva… Ideal ar fi sa nu mai doara, dar viata e facuta si din mici sau mari dureri… Mai e o vorba care spune ca Dumnezeu da fiecaruia cat poate sa duca… Acum, nu stiu ce sa spun…

      Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: